Notiuni elementare in bonsai

vali a spus:

Substratul bonsai este un subiect ce ridica multe nelamuriri, mai ales pentru cei abia patrunsi in acest domeniu. In primul rand, trebuie sa intelegem ca nu vorbim nici despre „pamant de flori”, nici despre „mranita”, nici despre „pamant de musuroi” si ca – in general – nu prea vorbim despre „pamant”. In cazul unui bonsai, substratul este compus din amestecul mai multor elemente (organice, sau nu), astfel incat sa se obtina un material usor, poros, hranitor, care sa intampine cat mai bine posibil necesitatile plantei. Date fiind dimensiunile mici ale vasului, va trebui sa alegem un substrat care sa poata imita (cat mai fidel posibil) conditiile oferite plantei de solul natural.
Cea mai importanta caracteristica a substratului este granulatia, acesta fiind factorul principal in asigurarea unui drenaj bun si mentinerea unui substrat bine oxigenat. Daca celelalte caracteristici (continutul de nutrienti, PH-ul, etc.) se pot ajusta pe parcurs, granulatia substratului trebuie aleasa cu atentie de la inceput, adica inainte de plantare.
Cand vine vorba de substrat, chiar si intre pasionatii experimentati apar divergente, dat fiind ca fiecare are reteta sau parerea lui, pentru fiecare specie in parte. Experienta a demonstrat ca nu exista amestecuri „magice”, universal valabile pentru toti bonsaii. Fiecare specie are un anumit necesar si se simte mai bine intr-un substrat sau altul. Insa, caracterul ce poate fi generalizat si considerat ca „universal valabil” este granulatia substratului. Niciodata nu vom folosi un substrat compus din particule mai mici de 2-3 mm. Aceasta constituie prima regula de baza: componentele amestecului sunt cernute, iar ce este mai mic de 2 mm se arunca. Apoi, trebuie sa dam atentie structurii substratului, mai precis, capacitatii sale de absorbtie a apei, dar nu numai; particulele componente nu trebuie doar sa absoarba apa, ci s-o si elibereze , s-o furnizeze radacinilor intr-un mod lent si cat mai constant. De aceea, conteaza mult din ce materiale va fi compus substratul bonsailor nostri.
Cele mai folosite, pentru partea inerta a substratului, sunt pietrisurile de bazalt, granit sau cuart, cu o granulatie de 2-5 mm, tufurile vulcanice, perlitul, argila arsa expandata, spartura de caramida, pastile de lut ars, granulatia minima fiind de 2-3 mm si mergand pana la 15-18 mm, in cazul bonsailor de dimensiuni mari cu vase pe masura. Pentru partea organica, cele mai indicate sunt turba, scoarta de pin faramitata, muschiul sphagnum, turba din fibra de cocos.
Este indicat sa se evite cumpararea acelui „Pamant pentru bonsai” care a inceput de la o vreme sa fie comercializat prin unele florarii. Cu exceptia denumirii, nu are nici o legatura cu bonsaiul. Si oricum, e bine ca cei interesati sa invete sa-si prepare singuri substratul.
Se considera ca pentru majoritatea coniferelor substratul ar trebui sa fie 70% inert (pietrisuri, tuf vulcanic, argila arsa, spartura de caramida, etc) si 30% organic (turba, scoarta de pin, muschi sphagnum, etc.), in timp ce pentru arborii cu frunze cazatoare proportia ar fi 50/50, mergand pana la 70% organic. Aceste valori sunt, insa, relative si au doar un rol orientativ. Exista specii de molid sau de brad care se simt mai bine intr-un sol mai organic, asa cum exista si specii de foioase care apreciaza un sol mai sarac. Daca granulatia poate fi aceeasi pentru toti bonsaii, compozitia solului difera sensibil si trebuie adaptata in functie de nevoile speciei. Aici, ma refer in special la valoarea PH-ului; daca o azalee, camelie sau erica prefera un substrat acid, in cazul unui tei sau cimisir va trebui sa ne orientam catre amestecuri mai alcaline.
Pana de curand, exista un curent ce promova asezarea pe straturi a amestecului in vas, stratul cu granulatia cea mai mare fiind la baza vasului si in continuare descrescator, pana la suprafata vasului unde sa fie granulatia cea mai mica. Se pare ca incet-incet se renunta la asta. Un substrat omogen asigura mai bine umiditatea si oxigenarea, la orice nivel in vas, radacinile dezvoltandu-se mai bine.
Prepararea substratului trebuie facuta cu atentie, fara graba, cu gandul la faptul ca acesta este locul in care planta noastra va sta pentru cel putin un an de zile. De calitatea substratului va depinde modul in care se va dezvolta bonsaiul.

Click pentru a extinde...

cornelia a spus:

vali Trimis: Mar Oct 25, 2005 10:56 pm Titlul subiectului: Udarea bonsailor

--------------------------------------------------------------------------------
De ce acest subiect? Pentru ca, se pare, principala cauza a pierderilor suferite de detinatorii micilor minuni, este udarea necorespunzatoare (de fapt, provoaca mai multe pierderi decat toate celelalte cauze la un loc). Iar aceasta, are la randul ei drept cauza, lipsa de informatii sau informatiile incorecte.
Cati dintre cei ce-au cumparat un bonsai din florarie, mall ori supermarket, n-au primit �pretiosul� sfat �� Sa aveti grija sa-l udati putin!�... E-adevarat, un bonsai nu are nevoie de tot atata apa cat o planta de apartament, dat fiind vasul mic in care este plantat. La fel de-adevarat ca un anumit mod de a uda, are rostul sau alaturi de tunderea radacinilor, a ramurilor ori a frunzelor, in mentinerea dimensiunilor reduse ale plantei.
Totusi, haideti sa vedem cat de valabil este acest �sa udam mai putin�.
Din pacate, cei mai multi dintre noi inteleg ca trebuie doar sa umezeasca un pic solul bonsaiului.
In primul rand, e nevoie sa lamurim faptul ca udarea unui bonsai difera in functie de specie, de dimensiunile sale si ale vasului, de substratul in care e plantat, de locatie, de varsta plantei, de anotimp. Deci, iata ca avem de-a face cu multe variabile, care nu permit stabilirea unui set de reguli universal valabile. Bine-nteles ca reguli exista, dar acestea vizeaza liniile generale. Udarea bonsailor este o activitate mult mai complexa decat ar putea parea la o prima vedere, unii considerand-o o arta in sine. In Japonia se spune ca unui invatacel poti sa-i pui foarfecele in mana din prima zi, dar de stropitoare nu are voie sa se atinga in primii 2-3 ani.

Pentru a ne face o imagine cat mai apropiata de ceea ce inseamna udatul bonsailor, haideti sa luam pe rand acele variabile de care vorbeam mai sus.
Specia � influenteaza atat cantitatea si tipul de apa folosita, cat si modul in care este ea administrata. Este evident ca un ienupar nu poate fi udat la fel ca o salcie sau un gutui japonez. Ienuparul prefera soluri mai uscate (deci intervalul dintre doua udari va fi mai mare) dar apreciaza umiditatea la nivelul frunzelor, recomandandu-se in perioada de crestere pulverizarea zilnica a coroanei. Salcia are nevoie de o umiditate mai ridicata si cat mai constanta in sol si in aer, in timp ce gutuiul japonez accepta apa doar in sol, nesuportand pulverizarile care ar duce la distrugerea florilor, fructelor sau chiar la patarea frunzelor. De asemenea sunt specii, cum ar fi azaleea sau camelia, care au nevoie de o apa mai acida. Deci, iata ca am pomenit doar cateva plante, dar cat de diferite sunt necesitatile lor!
Ideea este ca cel ce intra in posesia unui bonsai trebuie sa se documenteze, sa cunoasca specia si conditiile de intretinere ale acesteia.
Dimensiunea bonsaiului si implicit a vasului, influenteaza atat cantitatea de apa cat si frecventa udarilor. Bunul simt ne spune ca in cazul unui vas mai mare va fi nevoie si de mai multa apa. Daca ne referim la o singura udare, este adevarat. Insa, pe parcursul unei luni de zile s-ar putea sa avem surpriza sa constatam ca am folosit mai multa apa la un vas mai mic, decat la cel mare. Explicatia este simpla: vasul mic pierde umiditatea mult mai repede, asa ca necesita udari mai frecvente. Trebuie acordata atentie acestui aspect mai ales pe timpul verii cand, in cazul unui mini bonsai, s-ar putea sa fim nevoiti sa-l udam chiar si de 2-3 ori pe zi.
Substratul este elementul cel mai important, cand vorbim despre udarea bonsailor. De calitatea acestuia depinde daca apa ajunge, sau nu, la toate ramificatiile radacinii. Si ca tot am atins aceasta problema, ma vad nevoit sa fac o paranteza: de-a lungul timpului (cu parere de rau o spun), nu mi-a fost dat niciodata sa vad un bonsai sau prebonsai oferit spre vanzare, care sa fie plantat intr-un substrat corespunzator. Poate nu am stiut eu unde sa caut, dar in cvasitotalitatea cazurilor era vorba de un amestec de pamant de flori, turba si nisip, de o granulatie mult prea fina. Apoi, in cazul bonsailor importati, solul este intentionat mai compact, pentru a nu se produce dezradacinari in timpul transportului, de multe ori stratul superficial din vas fiind tratat cu o rasina cu rol de liant, care trebuie inlaturata la destinatie. Dar se presupune ca acest lucru e facut de cel ce-l ofera spre vanzare. Peste tot in lume se insista pe acest aspect care, se pare, este mai greu inteles: substratul pentru bonsai nu trebuie sa contina particule mai mici de 2-3 mm. Chiar si adaosul oraganic, fie ca e turba, coaja de pin sau ce se mai foloseste, este cernut si se pastreaza doar granulele corespunzatoare. Trebuie sa fie format din materiale care sa absoarba foarte bine apa, pe care apoi s-o elibereze treptat radacinilor. Acestea se dezvolta cel mai bine intr-un mediu umed dar oxigenat, varfurile (acele �mustati albe� la nivelul carora se face asimilarea) aderand la suprafata particulelor. Aceste aspecte trebuie avute in vedere de cel ce a achizitionat de curand un bonsai, cu recomandarea ca in urmatoarea primavara sa faca o inlocuire a substratului, daca acesta nu corespunde.
Haideti sa revenim la udare si sa distrugem acum acel mit cu �udati mai putin�. Regula de capatai este aceea ca atunci cand udam un bonsai, solul acestuia trebuie saturat de apa. Cand avem un substrat bine format si asezat in vas, este simplu: folosind o stropitoare cu gauri fine, udam pana ce apa iese prin gaurile de evacuare ale vasului. Asta nu inseamna ca la primele picaturi de apa observate, ne oprim. Udam in continuare pana ce apa curge, efectiv, prin gauri pentru a avea garantia ca a ajuns la toate ramificatiile radacinii. E bine ca procedeul sa se repete dupa 10-15 minute. De ce acest lucru? Pai, fizica fluidelor si bunul simt ne spun ca apa va cauta calea cea mai rapida catre fundul vasului. Apoi, se mai petrece urmatorul fenomen: apa are tendinta de a respinge suprafetele perfect uscate. La prima repriza de udare, e posibil ca ea sa nu fi atins toate particulele din sol, chiar daca a curs siroaie prin gaurile de evacuare. Lasand timp ca acestea sa se umezeasca prin transfer de la particulele vecine, la urmatoarea repriza vom avea garantia ca solul este saturat de apa. Dupa aceasta, scurgem bine vasul si-l punem la locul sau. Simplu, nu? Ce arta, ce filozofie...
Ei, dar cum procedam cand avem de-a face cu un substrat rebel, ce pare ca nu vrea sa ia apa? Sau cand toata suprafata vasului e acoperita de muschi? Vom observa ca la incercarea de a uda, apa se va scurge pe suprafata solului sau a muschiului, curgand prin lateral, afara.
In cazul unui vas fara muschi, vom zgaria suprafata solului pentru a rupe pelicula formata prin tasare in stratul superficial (este ca si cum am sapa, dar la alta scara). Uneori, chiar si la un substrat bine ales, apare acest fenomen datorita imbatranirii sale. In timp, particulele se faramiteaza si tind sa se compacteze. Dupa aceasta, pulverizam pentru a umezi bine si procedam la cele doua reprize de udare. In cazul unui vas acoperit de muschi, este suficienta o pulverizare prealabila, pentru a-l umezi astfel incat sa permita trecerea apei.
O metoda alternativa de udare a bonsailor, insa destul de controversata, este scufundarea totala a vasului intr-o vana cu apa timp de 10-15 min. Unii o recomanda, altii sunt mai rezervati. Argumentele pro ar fi acelea ca garanteaza saturatia solului, ca este mai rapida, putand scufunda mai multe vase odata, ca este mai sigura pentru incepatori. Cele contra, sustin ca prin acest procedeu se pot transmite boli de la un copacel la altul, ca nu este de preferat in cazul colectiilor mari, de sute de bonsai, s.a. Ramane la aprecierea fiecaruia sa aleaga una dintre aceste metode de udare. Avand in vedere faptul ca acest articol se adreseaza in special celor ce abia au achizitionat unul sau doi bonsai, recomand fara rezerve si metoda prin scufundare.
Bun! Am observat ca se uda cu sarg, se uda intens, atunci de unde D-zeu a aparut acel �udati mai putin�?
Probabil dintr-o proasta intelegere a faptului ca pentru bonsai nu exista un program de udare, de genul o data pe zi sau o data la doua zile. Bonsaiul se uda atunci cand are el nevoie. O alta regula de capatai este aceea ca urmatoarea udare se face dupa ce suprafata solului a avut timp sa se usuce. Prin suprafata solului nu intelegem primul strat de particule, ci stratul superior in profunzime, pe o adancime de aprox. 1-2 cm, in functie si de adancimea vasului. Acest lucru poate surveni la o zi, la doua, sau la o saptamana de la udarea anterioara. De aceea, copaceii trebuie observati si inspectati zilnic.
Locatia influenteaza frecventa cu care se face udarea si nu cantitatea de apa folosita. Evident ca in cazul unei specii ce necesita cat mai mult soare tot timpul zilei (ienuparul, de ex.), udarile vor fi mai frecvente decat in cazul unei azalee pe care o tinem in semi-umbra. Regula de baza este aceeasi: urmatoarea udare, dupa uscarea stratului superior (cu mici tolerante, in functie si de necesarul speciei).
Varsta plantei are un cuvant de spus in legatura cu modul de udare. Daca e vorba de o planta tanara pe care abia o formam ca bonsai si lucram inca la dezvoltarea anumitor parti ale acesteia, cum ar fi cresterea in diametru a trunchiului, stabilirea ramurilor principale, etc., vom uda in consecinta stimuland cresterea. Daca vorbim de un arbore de 30-40 de ani, deja format si a carui forma vrem sa o pastram cat mai mult posibil, vom uda mai atent, mai cu masura.
Anotimpul influenteaza modul de administrare a apei din motive lesne de-nteles. E normal ca de primavara pana toamna, in perioadele de maxima crestere, udarea sa fie mai generoasa fata de iarna cand nu vom uda deloc, sau vom mentine doar umiditatea, in cazul anumitor specii. Deasemeni, vara cand temperaturile devin caniculare si aerul uscat, vom avea grija sa pulverizam des si intens. Vara vom uda seara tarziu, pentru a mentine umiditatea pe tot timpul noptii, pe cand iarna, vom face eventualele udari dimineata tarziu, evitand ca inghetul din timpul noptii sa ne afecteze plantele.

Udarea mai depinde si de alti factori, inafara celor enumerati mai sus. Anumite tehnici impun un regim special al administrarii apei. De exemplu, e bine ca planta sa nu fie udata inainte de legarea cu sarma si indoirea ramurilor, pentru a fi mai flexibila si pentru a evita ruperile. Dupa o defoliere, planta se muta intr-un loc mai umbrit si se uda mai putin. In perioada de dinainte si dupa altoire se aplica un anumit regim de udare, care difera si in functie de specie.
Iata deci, de cate lucruri depinde udarea bonsailor si cate lucruri depind de felul in care-i udam. Ca poate fi considerata o arta in sine, foarte posibil. Dar pana sa atingem un nivel artistic, e bine sa invatam sa ne cunoastem copaceii, sa invatam sa-i intelegem atunci cand cer ceva, sa stim ce, cat si cand sa le dam, pentru a-i mentine sanatosi si fericiti si pentru a ne bucura cat mai mult timp de splendoarea lor.


Shohin Trimis: Mar Oct 25, 2005 11:21 pm Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Genial. Chapeau! Iata un adevarat articol despre udarea bonsailor. Totusi, vreau sa apas inca o data asupra faptului ca un bonsai nu poate fi udat "prea mult" daca are un pamant corespunzator, adica unul care sa permita drenarea surplusului de apa. Problema majora a "bonsailor" de florarie este faptul ca nu au un substrat bun.

vali Trimis: Mar Oct 25, 2005 11:52 pm Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Perfect de acord, Marius.
Un bonsai plantat într-un substrat bine ales ºi format, nu poate fi supra-udat. Dar sã recunoaºtem cã, datoritã ofertei slabe de "ingrediente" , uneori mai greºim ºi noi reþeta. Lucru pe care nu îl sesizãm imediat, ci dupã o lunã douã, când planta deja s-a stabilizat ºi nu ne mai dã mâna s-o mutãm. Astfel cã nu avem încotro ºi pânã la urmãtoarea transplantare trebuie sã fim mai atenþi la udare.

mflorian Trimis: Mie Oct 26, 2005 9:49 am Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Este adevarat ca daca udam doar partea stinga a ghiveciului (restul fiind mentinut la limita subzistentei dpdv al umezelii) vom stimula cresterea partii stingi a plantei?

Shohin Trimis: Mie Oct 26, 2005 2:40 pm Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Nu stiu exact, dar as face urmatoarea observatie: daca radacinile sunt rasucite in ghiveci, ceea ce se intampla frecvent, este greu sa uzi exact jumatatea care te intereseaza. Ca o chestie, am citit mai demult o istorie a unui tip care avea un bonsai caruia i se uscasera niste crengi. Schimband pamantul, a constatat ca una sau doua dintre acestea erau putrede. Acest exemplu anecdotic imi spune ca s-ar putea sa existe o corespondenta, adica o anumita parte a radacinii sa hraneasca o anumita parte a copacului. Dar cred ca un specialist in biologie, in horticultura sau altele asemenea ne-ar putea da nu raspuns mai bun, bazat pe fiziologie, nu pe simple observatii. Imi place totusi intrebarea, este originala.

D3rutat Trimis: Mie Oct 26, 2005 6:36 pm Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
La majoritatea speciilor ,exista o concordanta intre sistemul radicular si foliaj. Astfel, daca radacinile sunt intr-o stare proasta ,la fel va fi si coroana. Acest lucru a fost dovedit stintiific acum cativa ani buni, nu mai stiu articolul unde am citit... Totusi, un motiv simplu, in cazul in care nu ma credeti e sa analizati structura unui copac... Si anume ca radacina din partea stanga a copacului este conectata tot la partea stanga a acestuia.Asadar, si xylemul (tesutul ce transporta seva bruta) va fi conectat la partea stanga...Si va ajunge doar la frunzele din partea stanga. In cazul in care acea radacina este taiata/putrezita/etc... hrana ce va ajunge pe acea parte va fi diminuata...In concluzie, raspunsul meu ar fi ca Da, daca uzi doar o parte a copacului, acea parte va creste mai viguros decat cealalta.

Totusi, tin sa precizez, ca sunt anumite specii, cum ar fi artarii sau Dalbergia assamica (rosewood) ce se comporta ciudat. Si anume, ca desi le tai radacinile pe o parte, pot sa reactioneze in mod intamplator intr-o alta parte a coroanei.

Deci ,este cu dusul-si-intorsul...In general este adevarata aceasta afirmatie, dar trebuie tinut minte ca exista si exceptii. Totusi, nu inteleg rostul intrebarii, deoarece cu totii stim ca trebuie sa uzi toata masa radiculara, nu numai o parte... La urma urmei, dorim rezultate , nu ?

mflorian Trimis: Joi Oct 27, 2005 8:46 am Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
D3rutat a scris:
...Totusi, nu inteleg rostul intrebarii, deoarece cu totii stim ca trebuie sa uzi toata masa radiculara, nu numai o parte... La urma urmei, dorim rezultate , nu ?
Tocmai, unul din rezultate ar fi ca se poate modela forma plantei si prin "adaugare" nu doar prin taiere.

vali Trimis: Joi Oct 27, 2005 9:15 am Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Chiar dacã existã o corespondenþã între ramificaþiile rãdãcinii ºi ramificaþiile trunchiului, mi-e greu sã
cred cã s-ar putea obþine rezultate satisfãcãtoare în stimularea dezvoltãrii anumitor ramuri, prin udarea
strict a rãdãcinilor corespondente.
În primul rând pentru cã, aºa cum a menþionat ºi Marius, este greu
sã fim la curent cu ce se întâmplã în pãmânt ºi cu poziþia exactã a fiecãrei rãdãcini la un moment dat.
În al doilea rând, sã nu uitãm cã rãdãcinile udate abundent pot face un transfer de nutrienþi ºi cãtre ramurile
ale cãror rãdãcini corespondente au fost udate mai puþin. Este un mecanism de apãrare al plantei care
acþioneazã ºi atunci când una sau mai multe ramificaþii ale rãdãcinii sunt pierdute (tãiate, putrezite,
strangulate, etc.).
În al treilea rând, cred cã ar fi dificil de udat selectiv pentru cã apa are ºi ea felul ei de a se comporta,
odatã ajunsã în substrat. Poate ajunge prin transfer, de la o particulã de sol la alta, ºi în zonele unde
am avea interesul sã nu ajungã.
Cu toate acestea, ºi eu am cunoºtinþã de cazuri în care udarea se fãcea cu seringa, direct la vârful
anumitor rãdãcini, dar în majoritatea acestor cazuri era vorba de introducerea mai eficientã a unui
fertilizant lichid, dupã o udare prealabilã. Deci dacã este fum, ar trebui sã fie ºi foc, nu?
Totuºi, personal cred cã doar aceastã udare selectivã nu ar putea da rezultate satisfãcãtoare în
dezvoltarea dirijatã a unei plante. Poate combinatã cu o direcþionare a energiei ºi în etajul superior
al plantei, prin defolierea ramurilor ce dorim sã stagneze, rezultatele ar fi mai eficiente.

vali Trimis: Joi Oct 27, 2005 9:39 am Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Mflorian a spus
Citat:
se poate modela forma plantei si prin "adaugare" nu doar prin taiere

Evident cã se modeleazã ºi prin adãugare. Existã numeroase tehnici de stimulare a anumitor zone ale plantei. Chiar ºi cea de mai sus (udarea selectivã) poate fi una din ele, cu menþiunea personalã cã eu aº folosi-o în tandem cu defolierea selectivã. Apoi se mai folosesc ramurile de sacrificiu, care au exact acelaºi rol de a stimula dezvoltarea a tot ce au în urma lor. O ramurã lãsatã sã creascã "sãlbatic" poate atrage un flux de energie în tot ce are ea în urmã ca suport, de la trunchi ºi pânã la ramura de pe care porneºte ea. Astfel se pot obþine creºteri considerabile în diametru, ramificãri bogate, dupã care ramura de sacrificiu este, firesc, sacrificatã .

D3rutat Trimis: Joi Oct 27, 2005 10:05 am Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
dar totusi nu inteleg ce rost ar avea aceasta metoda... Se pot obtine aceleasi rezultate doar prin tundere... In plus, este o metoda riscanta, tinand cont ca partea neudata ar fi trebui tinuta la o limita de umiditate, daca aceasta ar scadea, atunci exista pericolul pierderii acelor radacini. Daca e sa o luam pe metode din-astea, putem sa modelam un copac si cu bricheta...netinand cont de daunele colaterale....

Shohin Trimis: Joi Oct 27, 2005 11:54 am Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
D3: Dar totusi este un pleonasm (prinde bine la bac ). Dincolo de asta, cred ca ai dreptate. Deocamdata nu stiu insa daca intrebarea este pur teoretica sau daca ne-a fost adresata cu intentia ca, in cazul unui raspuns favorabil, sa fie pusa in practica. Evident, exista solutii practice mai... fericite pentru castigarea simetriei, daca despre asta este vorba.
MF> Nu este vorba de panica, ci de brainstorming!

vali Trimis: Sam Oct 29, 2005 9:43 pm Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Aº reveni un pic la discuþie.
D3
Citat:
Se pot obtine aceleasi rezultate doar prin tundere...

Marius
Citat:
exista solutii practice mai... fericite pentru castigarea simetriei, daca despre asta este vorba.

D3, nu întotdeauna tunderea rezolvã problema; ºi Marius, nu e vorba, neapãrat, de obþinerea simetriei. Poate mai degrabã de încadrarea în anumite proporþii, de armonizare.

Sã zicem cã e vorba de un bonsai al cãrui trunchi ºi coroanã au ajuns sã exprime ceva, dar care are o primã ramurã un pic cam prea firavã pentru restul ansamblului. N-am vrea sã umblãm la coroanã pentru cã au trecut mulþi ani de când muncim sã ajungã aºa. Am vrea doar ca ramura nr.1 sã fie mai groasã, sã se lungeascã cu vreo 1-2 cm. ºi sã-i dezvoltãm ramificaþii fine, bogate, pentru a o atrage în ansamblu.
Voi cum aþi proceda?

D3rutat Trimis: Sam Oct 29, 2005 10:26 pm Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
eu as defolia partea superioara constant. Daca ar fi conifer, as lasa doar cateva ace pe ramurile superioare... Si eventual, ca o masura de siguranta, as umbri partea superioara dar iti dai seama, ca daca procedezi doar prin udarea unei anumite parti, sa zicem partea stanga...vor creste atat ramura care te intereseaza pe tine, cat si partea stanga a coroanei deci, nu prea ajungi nicaieri... Deasemenea, as tunde si prima ramura un pic, pt a regla auxinele.Deoarece in momentul tunderii, se va pierde o parte din ele si acea zona va creste viguros...

Mflorian> esti sup pe mine ?

vali Trimis: Lun Oct 31, 2005 9:01 pm Titlul subiectului:

--------------------------------------------------------------------------------
Citat:
daca procedezi doar prin udarea unei anumite parti,

Nu se pune problema. Nu de udarea selectivã este vorba.

Într-adevãr, paºii descriºi de tine sunt cei de urmat. Dar o completare tot voi face.
Citat:
Deasemenea, as tunde si prima ramura un pic,

E-adevãrat, dar prin asta i-ai da doar semnalul cã trebuie sã se ramifice. Dacã din noii muguri ai alege unul (poziþionat înaintea punctului de ramificare) din care ai lãsa sã creascã o ramurã de sacrificiu, planta ar înþelege cã pe-acolo are voie sã creascã. Continuând cu defolierea în zona superioarã ºi cu tãierea vârfurilor în ramificaþiile de pe nr.1, i-ai întãri aceastã "convingere". Lãsând ramura de sacrificiu sã se dezvolte vreo 2-3 sezoane, ai câºtiga ºi în grosimea ramurii nr.1, ramificaþiile acesteia rãmânând totuºi fine.
De aceea am spus cã tunderea nu rezolvã întotdeauna problema, mai trebuie sã ºi laºi sã creascã, uneori, câte ceva (chit cã dupã aceea tot o tai).

Click pentru a extinde...

vali a spus:

Dupa parerea mea (deci, din acest punct nu e obligatoriu sa mai cititi in continuare , taiatul unei ramuri nu este, sau nu trebuie considerat, atat de simplu pe cat ii spune numele (cel putin in bonsai). Problemei ar trebui sa i se acorde ceva mai multa atentie decat suntem tentati sa o facem.
Evident ca taiem... dar nu oricum. Cand spui „tai ramura aceea si o lasi pe cealalta sa se dezvolte, etc.”, primul gand e ca taierea ramurii e simpla (lucru perfect valabil daca se respecta anumite conditii), dar mai greu e cu dezvoltarea celeilalte.
In bonsai, dupa taierea unei ramuri de o grosime considerabila (pentru ca la asta ne referim), principalul interes este ca, dupa vindecare, locul ramas sa nu tradeze faptul ca acolo a fost candva o creanga. Altfel spus, cicatricea sa fie cat mai putin vizibila, chiar daca asta implica 4-5 ani de asteptare (sau mai mult).
Evident, estetica locului in care a fost eliminata o ramura depinde foarte mult si de specie, nu numai de tehnica taierii sau de priceperea autorului, taisul si forma sculei folosite, ori anotimpul in care a fost facuta taierea. Speciile reactioneaza diferit la interventii, iar acest lucru trebuie (sau se presupune a fi) cunoscut de catre cel ce face taierea. Unele plante au tendinta de a-si „retrage” tesutul viu mult mai mult decat altele, in urma unei raniri. De aceea, la o acidofila (azalee, erica, rhododendron, s.a.) e bine sa se lase un „ciot” al ramurii eliminate... Planta va face restul, retragandu-se pana la limita ramurii (sau trunchiului) din care iesea creanga eliminata. In anul urmator, ciotul uscat va putea fi indepartat, iar cicatricea va fi minima. Daca am taia strict din punctul in care ramura emerge (mai ales cu un cleste concav), ar exista riscul ca in locul ranii sa ramana o scobitura pentru muuuult, muuult timp (uneori chiar mai mult timp decat am putea noi trai, chiar daca nu fumam sau consumam alcool! ).
La alte specii, care dezvolta un tesut calos bogat, direct in marginea taieturii, evident ca taierea ar trebui facuta la limita trunchiului sau ramurii din care apare creanga ce se vrea a fi eliminata. Este cazul majoritatii speciilor cu frunze cazatoare de zona temperata, a tropicalelor ce nu-si pierd frunzele si a majoritatii coniferelor. Nu insist asupra momentului in care trebuie facuta taierea, pentru ca acesta difera in functie de locatia fiecaruia si de felul in care e intretinuta planta (difera chiar foarte mult!).
Ce vreau sa punctez, e FELUL in care facem taietura! MODUL in care tinem clestele/foarfecele in mana. Pentru a ne forma o idee in acest sens, nu e nevoie de cursuri si tratate de specialitate... E suficient sa observam ce fac plantele in natura.
O rana a unei plante se va vindeca intotdeauna dinspre exterior spre interior, cu preponderenta din lateral, pe orizontala. Calusul va aparea si se va dezvolta intotdeauna din stanga/greapta, niciodata sus/jos!
Acest lucru poate fi vazut la tot pasul, oriunde un copac si-a pierdut o ramura, in curti, in parcuri, pe alei, in padure, etc.
De ex. in Cismigiu: 1. ramura taiata si rana plombata cu ciment Se vede ca tesutul calos acopera rana din lateral. 2. Ramura taiata si rana netratata Se vede ca tesutul calos se dezvolta in acelasi mod, din lateral.

Practic, copacii ne spun asta: daca-mi taiati o ramura, taiati-o in asa fel incat rana sa fie cat mai ovala (cu varfurile in axa de crestere a ramurii). Cu cat vom reusi sa respectam aceasta cerinta, cu atat rana va fi acoperita mai usor, iar urmele vor fi mai putin vizibile.
Nu ma bag in scule si in felul in care sunt folosite, pentru ca la noi e inca un teren virgin; fiecare taie cu ce are. Dar indiferent ca taiem cu unghiera sau cu drujba, daca rana e ovala cu varfurile in lungul axei, se va vindeca mai repede (puteti avea incredere, nu eu spun asta, ci copacii).

Click pentru a extinde...

vali a spus:

Am gasit cateva scrieri mai vechi, care au apartinut la un moment dat acestui site/forum. Daca tot am dat de ele, mi se pare normal sa se intoarca la posesor.

Defolierea presupune inlaturarea totala sau parţiala a frunzelor unui bonsai in timpul sezonului de creştere. In general, aceasta tehnica se poate executa la majoritatea speciilor cu frunze cazatoare.
Scopurile pentru care se aplica defolierea, sunt urmatoarele:
- reducerea dimensiunii frunzelor in cazul speciilor cu frunze relativ mari, care nu se incadreaza in aspectul general al bonsaiului;
- stimularea apariţiei de noi ramificaţii mai fine, odata cu reducerea dimensiunii frunzei;
- stimularea dezvoltarii bonsaiului in anumite zone ale sale, prin dirijarea energiei catre acestea;
- combaterea dominanţei la varf a bonsaiului;
- menţinerea conturului coroanei prin eliminarea frunzelor ce dauneaza aspectului;
- inlaturarea frunzelor atacate de daunatori sau deteriorate.

Taierea efectiva a frunzelor, este o operaţie extrem de simpla. Totuşi, cateva cunoştinţe sunt necesare pentru a controla efectele acesteia asupra plantei şi pentru a avea garanţia ca vom obţine ceea ce ne dorim.
In primul rand, cand defoliem¬? Aceasta operaţiune trebuie efectuata dupa ce frunzele aparute in primavara s-au maturizat deja. Acest lucru se petrece de obicei in perioada Mai – Iulie, cu mici diferenţe in funcţie de specie. Daca am defolia mai devreme, ramurile nou aparute ar fi extrem de anemice, iar frunzele s-ar putea sa creasca chiar mai mari decat cele pe care le-am taiat. Daca defoliem mai tarziu, exista riscul ca noua generaţie de frunze şi ramurele sa nu mai aiba timp sa se maturizeze pana la venirea frigului.
Cum defoliem? Regula de baza este ca frunza sa fie inlaturata fara peţiol, acesta ramanand pe ramura. Dupa ce mugurele din axila peţiolului incepe sa se dezvolte, acesta din urma cade de la sine. In cazul speciilor la care frunzele nu au peţiol sau acesta este foarte mic, taierea se va face cu mare grija pentru a nu distruge mugurii. La speciile la care peţiolul este foarte lung (arţarii de ex.), acesta poate fi taiat de la jumatate.
Daca urmarim reducerea dimensiunii frunzelor, vom proceda la o defoliere totala a plantei. Dar inlaturarea frunzelor constituie doar o prima etapa. Urmatoarea va fi eliminarea mugurelui terminal al fiecarei ramuri. Pentru a inţelege de ce facem asta, ar trebui sa lamurim cateva aspecte legate de dominanţa la varf . Exista dominanţa la varf de coroana, specifica arborilor (spre deosebire de arbuşti care au o dominanţa la baza) şi care semnifica tendinţa de dezvoltare a copacului cu predilecţie in zona de varf, unde este direcţionata intreaga energie. Exista şi dominanţa la varf de ramura, specifica tuturor plantelor şi care semnifica tendinţa de dezvoltare a acestora mai ales in varful ramurilor. Datorita acestui fenomen, mugurii terminali vor fi intotdeauna cei mai viguroşi şi se vor deschide intotdeauna inaintea celorlalţi, absorbind mare parte din energia plantei. Eliminarea acestora se face pentru a dezvolta noi ramificaţii fine, de-a lungul intregii ramuri şi pentru a evita apariţia unei singure noi ramuri, mai viguroasa, in varful crengii ce a fost defoliata. Ideea este sa menţinem şi sa stimulam dezvoltarea plantei, pe cat posibil in interiorul conturului coroanei. O ultima etapa are loc dupa apariţia noilor ramuri infrunzite şi consta in „ciupirea” acestora atunci cand observam o creştere nefireasca şi o elongare a distanţei internodale. Toţi noii lastari care ies din conturul coroanei ori la care distanţa dintre noduri tinde sa creasca, vor fi ciupiţi de deasupra celei de-a doua ori a treia frunze, inlaturand restul.
Deci, defolierea cuprinde, de fapt, trei etape: taierea frunzelor, eliminarea mugurilor terminali şi ciupirea noilor lastari. Fiecare dintre acestea are importanţa sa in obţinerea rezultatului scontat.
Cu ocazia defolierii, profitand de faptul ca structura ramurilor este acum mai vizibila, putem face şi unele taieri de corectare eliminand ramificaţiile nedorite, sau putem lega cu sarma, acolo unde este nevoie de o repoziţionare.
Daca urmarim stimularea unor ramuri, atunci vom proceda la efectuarea unei defolieri parţiale. Ca regula generala, se defoliaza toata aria ce dorim sa stagneze şi se lasa frunzele pe ramura, sau in zona, pe care dorim s-o dezvoltam.
De exemplu, daca vrem sa stimulam prima ramura a unui bonsai, atunci vom inlatura toate frunzele, mai puţin cele de pe ramura in cauza. Astfel, toata energia plantei va fi direcţionata catre aceasta. Restul plantei va avea un ritm de creştere mai lent. In acelaşi mod se procedeaza şi pentru combaterea dominanţei la varf a bonsaiului, cu menţiunea ca in acest caz se va defolia doar varful sau partea superioara a coroanei, pe care vrem s-o incetinim. Şi in aceste situaţii se parcurg toate cele trei etape ale tehnicii. Nu ne rezumam doar la taierea frunzelor pentru ca riscam ca rezultatul sa nu fie cel dorit.
La defolierea pentru stimularea unei parţi a bonsaiului nu trebuie sa ne aşteptam la rezultate spectaculoase dupa o singura aplicare a tehnicii. Aceasta va fi repetata mai mulţi ani la rand pana vom obţine o creştere semnificativa a parţii respective.
Un alt gen de defoliere selectiva şi care are ca scop menţinerea dimensiunilor reduse la frunze, se poate efectua pe tot parcursul sezonului de creştere şi consta in inlaturarea acelor frunze care, dintr-un motiv sau altul, au crescut prea mari. La fel şi in cazul frunzelor atinse de daunatori. Deşi aici nu este vorba de o „tehnica de defoliere”, faptul ca implica, totuşi, taierea unor frunze, m-a determinat sa fac şi aceasta menţiune.
Ar mai trebui precizat ca şi in cazul defolierii (ca şi la alte tehnici) e bine ca planta sa fie pregatita anterior, iar dupa aceasta operaţie trebuie sa parcurga un regim mai „special”.
Pregatirea se refera in principal la regimul de hranire, deci, la fertilizare. Bonsaiul trebuie sa aiba rezerve pentru a trece peste şocul defolierii, deci va fi hranit intens incepand cu 6-8 saptamani inainte de taierea frunzelor. Dupa aceasta, planta trebuie plasata intr-un loc ferit de razele directe ale soarelui, udarea va fi mai moderata, dat fiind ca suprafaţa de evaporare a fost drastic redusa, iar fertilizarea se intrerupe. Pulverizarile zilnice sunt, insa, benefice. Dupa apariţia noilor frunze fertilizarea se reia gradual, dar se va folosi un ingraşamant sarac in azot.
Chiar daca la prima vedere defolierea pare o tehnica simpla, este indicat sa fie abordata cu precauţie, mai ales in cazul celor ce o fac pentru prima oara. Se aplica numai plantelor perfect sanatoase, pentru ca la fel ca şi celelalte tehnici de formare, este o operaţiune generatoare de stres.

Click pentru a extinde...

vali a spus:

Este una dintre cele mai intens folosite tehnici in formarea bonsailor (in anumite cazuri, poate chiar mai folosita decat taierile). Prin intermediul acesteia putem controla forma bonsaiului, putem stabili sau modifica directii de crestere, putem crea sau anula spatii, s.a.m.d. La prima vedere poate parea o tehnica dificila, iar cei abia initiati pot considera, in mod total gresit, ca este apanajul specialistilor. Nu este. Este una dintre principalele tehnici de baza, astfel ca trebuie insusita inca de la inceput. Insa, e important sa fie insusita corect. Legarea cu sarma nu se poate face „dupa ureche”, iar cand se incearca asta, rezultatele sunt departe de cele dorite. Acum, nici nu trebuie sa cadem in extrema cealalta si sa intelegem ca e nevoie sa absolvim vreo „facultate de legat cu sarma”.
Important este sa intelegem care este mecanismul legarii, cum actioneaza sarma asupra ramurii, cand si cum legam, iar restul tine de exercitiu. Cu timpul, experienta se va acumula, iar incercarile vor fi din ce in ce mai reusite.
De la inceput, trebuie spus ca orice bonsai, indiferent de specie, se leaga cu sarma. Orice copacel a purtat acele spirale de sarma, macar o data in viata. Sunt cazuri rarisime de bonsai care sa nu fi fost legati niciodata, de-a lungul vietii lor. In al doilea rand, un alt lucru ce trebuie bine inteles este acela ca nu exista bonsai (si aici chiar ca nu sunt exceptii) care sa nu poata fi legat in intregime (de la baza trunchiului pana la varful fiecarei ramuri) fara ca sarma sa se intersecteze. Daca te respecti pe tine, respecti arta si planta asupra careia te apleci, iti vei permite ragazul de a gandi bine ce ai de facut, inainte de a pune mana pe sarma.
Pentru a lamuri un pic ce e cu aceasta tehnica, sa incercam sa raspundem la cateva intrebari.
De ce legam? Apelam la sarma atunci cand vrem sa modificam pozitia trunchiului sau ramurilor unui bonsai, ori cand vrem sa schimbam directia de crestere a acestora. Practic, denumirea este incompleta... Noi spunem „Legarea cu sarma”. Corect ar fi „Legarea cu sarma si indoirea ramurilor” pentru ca nimeni nu leaga cu sarma si lasa asa. Logic ca dupa legare urmeaza indoirea ramurii si fixarea acesteia in pozitia dorita.
Ce legam? Orice! Orice particica dintr-un bonsai poate fi legata cu sarma si indoita, daca este cazul. Trunchiul, ramurile, chiar si radacinile. Si nu ma refer aici la legarea bolului radicular pentru stabilizarea plantei in vas cu ocazia plantarii, ci la legarea ramificatiilor radacinii, pentru ca acestea sa poata fi fixate in anumite pozitii. Mai rar, dar se practica (de cele mai multe ori, atunci cand vrem sa imbunatatim aspectul unui nebari existent, dar nu prea expresiv). Trebuie inteles ca la o prima formare, o planta ce dorim sa devina bonsai va putea fi legata „din cap pana-n picioare”, desi, ideal ar fi ca la alegerea acesteia, ea sa fie deja cat mai aproape de forma dorita. Totusi, nu intotdeauna avem acest noroc, iar de multe ori, cand cautam material brut, se intampla sa ne atraga un anumit „ceva” la o planta. Spre exemplu, un trunchi scobit si gaunos la care visam de ani de zile, ne poate determina sa luam acea planta chit ca restul ramurilor arata clar bataia de cap pe care o vom avea pana la obtinerea unei forme echilibrate.
Cu ce legam? Exista doua tipuri de sarma folosite la legarea bonsailor: de cupru si de aluminiu. Sarma de cupru, daca nu este cumparata de la centre specializate in comercializarea articolelor bonsai, va trebui pregatita inainte de folosire. Haideti sa vedem cum.
In primul rand, ea va fi „dezbracata” de acea izolatie de plastic (presupunand ca este vorba de un simplu conductor electric). Apoi este rulata pe un suport astfel incat sa obtinem un colac de sarma de un diametru convenabil (10 – 15 cm). Urmatorul pas il constituie arderea. Sarma este arsa la flacara deschisa (cu un arzator sau lampa cu gaz) pana ce cuprul isi schimba culoarea sau se inroseste. De obicei, nu e nevoie sa asteptam pana la inrosire; este suficient sa ardem pana ce flacara devine verde. Dupa racire, sarma este gata de folosire sau poate fi depozitata. In aceasta forma, este mult mai maleabila, mai usor de controlat cand o infasuram pe bonsai, legarea fiind mai comoda iar rezultatul mai de calitate. In plus, cuprul mai are o proprietate care noua bonsaistilor, ne este de un real folos: dupa ardere, orice indoire a sarmei va provoca intarirea acesteia in noua pozitie. Deci, infasurarea acesteia pe ramura (privita ca actiune mecanica generatoare de caldura) va produce rearanjarea cristalelor in sectiunea sarmei, noi beneficiind de o rezistenta sporita a sa, dar dupa ce am terminat de lucrat cu ea. Deci, altfel spus, e moale cand lucram cu ea si se intareste dupa. Acest fapt permite folosirea unor sarme de diametre mai mici dar care se dovedesc suficient de rezistente. Un alt aspect, ce nu e chiar de neglijat, este culoarea cuprului care se confunda cu cea a scoartei bonsailor, copacii astfel legati fiind mai estetici comparativ cu cei legati cu aluminiu, acesta fiind extrem de vizibil.
Sarma de aluminiu, daca este cumparata de la „articole bonsai”, vom vedea ca arata exact ca cea de cupru. Asta pentru ca a fost acoperita cu un strat de cupru, pentru a scapa de acea culoare neplacuta.
Daca folosim conductori electrici, va trebui sa ne obisnuim cu acele spirale argintii ce rasar din frunzisul bonsaiului nostru, pentru ca si in cazul sarmei de aluminiu recomand indepartarea invelisului de plastic. In bonsai nu se foloseste sarma cu izolatie; nu facem instalatii electrice.
Aluminiul are avantajul ca este foarte maleabil fara vreo pregatire prealabila, se poate lucra usor cu el, dar si dezavantajul ca este mai putin rezistent. Va trebui sa tinem cont de acest fapt cand vom alege diametrul sarmei, comparativ cu cel al ramurii de legat. Si ca tot am ajuns la diametre, haideti sa vedem cum alegem sarma in functie de grosimea ramurii.
O regula izvorata din experienta acumulata pana-n prezent, spune ca grosimea sarmei trebuie sa fie aprox. 1/3 din grosimea ramurii de legat. In cazul aluminiului, chiar un pic mai groasa. Dar aceasta afirmatie nu trebuie luata ad literam. Daca cineva vrea sa lege un trunchi gros de 45 mm, nu se va apuca sa infasoare pe el o bara de cupru de 15 mm grosime. Acest raport de 1/3 este valabil pana pe la grosimea de 6 mm a sarmei. Pentru ramuri mai groase de 16 – 18 mm se vor folosi doua sau trei randuri de sarma de un diametru corespunzator, care se vor infasura in paralel. Si in aceasta privinta, tot experienta are ultimul cuvant, mai ales ca in functie de specie, putem avea de-a face cu ramuri mai flexibile sau mai „incapatanate”.
De regula, daca aveti in trusa sarma de 0,8; 1; 1,5; 2; 2,5; 4; 6 mm, va veti descurca in orice situatie. Pentru trunchiuri si ramuri de grosimi mai mari, se folosesc metode alternative de indoire si fixare, cum sunt: prese, parghii si leviere, intinzatoare, s.a.
Cum legam? Abia acum atingem punctul sensibil al problemei. Regula de baza este ca legarea se face de jos in sus si de la interior catre exterior. Adica: se porneste de la baza trunchiului catre varf si de la baza ramurilor principale catre varfurile ramificatiilor. Regula este valabila si cand avem de legat doar o anumita zona, sau doar o ramura.
Asezarea sarmei se face prin infasurare, la un unghi de aprox. 45° fata de axa longitudinala a ramurii, in final aratand ca o spirala. Acum, si acest unghi trebuie privit ca o valoare relativa. Ce trebuie inteles este faptul ca daca spirele sunt prea dese, sarma nu va putea tine ramura dupa ce o indoim, iar daca sunt prea rare, vom avea putine puncte de control, raportat la lungimea totala a ramurii, riscand sa rupem la indoire sau sa ne trezim ca nu avem suport de sprijin in punctul in care vrem sa indoim.
Concret, cum realizam legarea? Sa luam exemplul cel mai simplu, al unui trunchi taiat deasupra unei ramuri pe care dorim s-o ridicam ca o continuare a trunchiului.
Incepem prin a taia o bucata de sarma, la o lungime cam cu jumatate mai mare decat lungimea totala a trunchiului si ramurii pe care le vom lega. Se recomanda ca sarma sa fie mai lunga cu 1/3 decat portiunea de legat, dar e mai bine sa fie un pic mai lunga si sa taiem surplusul la sfarsit, decat sa ne trezim ca nu ajunge si sa trebuiasca s-o luam de la inceput. Unii recomanda ca nici sa nu se taie, ci sa se lucreze cu colacul intreg in mana. Eu personal nu sunt de acord, mai ales in cazul incepatorilor. Grosimea sarmei o vom alege in functie de diametrul ramurii ce va fi indoita (1/3 din acesta).
Cand legam un trunchi, sarma se ancoreaza (de obicei) in substrat, fiind infipta in pamant. Nici cu acest lucru nu sunt cu totul de acord, deoarece o mana nesigura ar putea distruge o mare parte a radacinilor fine, nu cand infige sarma ci dupa ce incepe infasurarea.
Sa presupunem ca nu ancoram sarma, ci incepem legarea direct de la nivelul solului. Asezam capatul sarmei lipit in spatele trunchiului si apucam cu mana stanga, atat sarma cat si trunchiul, intre degetul mare si aratator. Cu mana dreapta conducem sarma printr-o miscare circulara, astfel incat aceasta sa se aseze sub forma unei spirale pe trunchi, la acel unghi de aprox. 45°. Legarea nu trebuie sa fie stransa, presiunea asupra scoartei sa fie inexistenta, sarma trebuind „sa se aseze” efectiv, pe trunchi. Nici prea larga, in sensul de a nu atinge scoarta, pentru ca atunci, la indoire, sarma nu-si va putea indeplini rolul de fixator. Continuam infasurarea pana la varful ramurii de indoit, incet si cu grija sa nu distrugem eventualii muguri de pe aceasta. Vom avea nevoie de ei pentru formarea noilor ramuri. Pe masura ce inaintam cu infasurarea, mana stanga nu ramane uitata la baza trunchiului. Dupa 1-2 spire, o mutam pentru a fixa cat mai aproape de locul unde am ajuns cu infasurarea. Odata ajunsi la varf, taiem surplusul de sarma iar capatul acesteia il indoim perpendicular pe ramura. Va stergeti transpiratia, luati o gura de apa, pentru ca urmeaza indoirea.
Ramura nu va fi doar arcuita in sus. Ea trebuie indoita, pe cat posibil, tangent cu trunchiul, astfel incat sa devina o continuare a acestuia, iar dupa vindecarea locului taieturii, nimic sa nu mai aminteasca de faptul ca partea superioara a fost odata ramura.
In acest sens, vom apuca trunchiul si ramura intre degetul mare si aratator al ambelor maini, cat mai aproape de locul in care vrem sa indoim (ca atunci cand vrem sa rupem un creion). Incet si atenti la orice zgomot ce ar trada o eventuala rupere, conducem ramura catre pozitia dorita, fara a o forta insa. Ce tensiune trebuie aplicata ramurii si cand sa va opriti, nu va poate spune nimeni. Aceste lucruri se afla doar prin exercitiu. Ideal este sa va opriti exact inaintea momentului de rupere. Acesta difera in functie de specie de anotimp si de felul cum a fost pregatita planta pentru legare. Dupa ce ramura a ajuns in pozitia dorita, operatiunea se considera incheiata, iar copacelul este pus intr-un loc mai umbrit si mai ferit timp de 2-3 saptamani.
Daca in timpul indoirii reusim sa rupem ramura, ne oprim imediat, chiar in momentul in care se produce „crak-ul”. Asta, pentru a mai putea salva ceva. Daca e vorba de o simpla crapatura sau de ruperea a jumatate din sectiunea ramurii, aplicam o pasta sigilanta si lasam sa se vindece locul. Atentie! Nu trebuie sa incercati sa apropiati marginile rupturii sau sa readuceti ramura la pozitia initiala! De cele mai multe ori, veti reusi s-o rupeti de tot.
Daca ramura s-a rupt pe toata sectiunea iar capetele s-au desprins unul de celalalt, priviti totul ca pe o lectie invatata si incepeti sa va ganditi deja la urmatoarea victima.
Deci, ne-am lamurit cu varianta simpla a legarii, atunci cand nu sunt implicate ramificatii. Cum vom proceda insa, daca avem o ramura de pe care pleaca doua ramificatii (din puncte diferite, deoarece in bonsai trebuie evitat ca doua ramuri sa porneasca din acelasi loc)?
Depinde ce ne intereseaza: dorim sa indoim si ramura „tata” care poarta cele doua ramuri „fiu” (vom infasura totul cu sarma), sau dorim sa indoim doar cele doua ramuri „fiu” la un anumit unghi fata de ramura „tata” (vom infasura doar ramurile „fiu” si segmentul de ramura „tata” dintre ele).
In prima varianta, vom folosi un fir de sarma indoit in doua, capatul indoit fiind punctul de pornire. Ca si in primul exemplu, il vom fixa de ramura-tata prinzandu-le intre degetul mare si cel aratator al mainii stangi, iar cu dreapta vom incepe sa infasuram ambele fire odata de-a lungul ramurii-tata, pana in puntul din care porneste prima ramura-fiu. Ajunsi aici, eliberam un fir (care va fi folosit pentru a infasura ulterior ramura-fiu) si continuam infasurarea cu celalalt fir, de-a lungul ramurii-tata pana la varful acesteia. Taiem surplusul, indoim capatul la 90°. Revenim la firul lasat liber si continuam sa-l infasuram de-a lungul ramurii-fiu ce porneste din acel punct, pana la varful ei. Regula este aceeasi: incet si cu grija, pentru a nu distruge mugurii existenti. In acest moment, ne-a mai ramas o ramura-fiu, nelegata. Pentru aceasta, vom lua o alta bucata de sarma si vom incepe infasurarea de pe ramura-tata, dintr-un punct situat dupa locul de pornire al primei ramuri-fiu, deja legate. Fixam sarma si o infasuram paralel cu firul deja existent, pana la punctul de bifurcatie. De aici, vom continua cu legarea pe ramura-fiu ramasa. Din acest moment, putem proceda la indoirile de rigoare.
In varianta a doua, lucrurile sunt mai simple. Vom avea nevoie de o singura bucata de sarma si vom porni infasurarea din locul din care pleaca prima ramura-fiu. Nu vom fixa acolo capatul sarmei, ci vom lasa liber un segment din aceasta, suficient pentru a putea lega cu el acea ramura-fiu. Incepem infasurarea de-a lungul ramurii-tata pana ajungem la cea de-a doua ramura-fiu si continuam pe aceasta pana la varf. Taiem surplusul. Revenim la locul de unde am inceput infasurarea si continuam sa legam cu capatul lasat liber si prima ramura-fiu. E, intr-adevar, mai simplu, nu?
In mod similar se procedeaza indiferent cat de complexa ar fi structura ramurilor pe care vrem sa le legam, indiferent de cate ramificatii ar fi. Se poate porni cu pana la trei fire de sarma odata, pe care le directionam apoi dupa cum avem nevoie. Important este sa privim cu atentie si sa judecam, inainte de a ne apuca de lucru, pentru a alege varianta cea mai simpla si mai adecvata si pentru a nu ne trezi in situatii imposibile, in care sa intersectam sarmele. Dar atentia cea mai mare, indiferent de complexitatea legarii, trebuie acordata tensiunii asupra scoartei. In permanenta sa fim atenti ca sarma sa nu fie prea stransa pe ramura, pentru a nu lasa urme dupa inlaturarea sa. Dupa legare, copacelul trebuie pus intr-un loc umbrit si controlat zilnic. Cand bonsaiul nu este legat cu sarma, nu sesizam ritmul in care ramurile sale se ingroasa. Cand este „incorsetat” vom fi uimiti, mai ales la unele specii, de cat de repede se poate incastra sarma in scoarta. Acest lucru trebuie evitat. Chiar daca n-au trecut decat doua saptamani de la legare, vom inlatura sarma si vom relua operatia cu alta ocazie, eventual intr-o perioada de crestere mai lenta. In cazul unor specii mai dificile, ori cand vrem sa facem indoiri mai drastice, vom infasura zona de legat cu rafie sau alte fibre naturale, inainte de aplicarea sarmei.
Cand legam? Momentul aplicarii sarmei depinde foarte mult de specia bonsaiului, de perioadele sale de maxima si minima crestere ori de stagnare, deci, implicit si de anotimp. Pentru a ne referi mai usor la acest aspect vom imparti speciile in cele doua mari clase: frunze perene si frunze cazatoare.
Dar pentru a intelege mai bine cum sa alegem momentul propice legarii, ar trebui sa vedem mai intai care este mecanismul indoirii si care sunt efectele sale asupra plantei. Dupa cum am mentionat deja, numai bonsaii perfect sanatosi vor fi legati cu sarma. Aceasta activitate este destul de stresanta pentru planta iar daca nu este intr-o forma buna, perioada de recuperare va fi mai lunga, vom avea un coeficient mai mare de revenire a ramurilor la forma initiala, sau chiar am putea pierde planta ori portiuni din ea.
Deci, ce se intampla in interiorul ramurii cand o legam? Practic, legarea propriu-zisa, nu produce (sau nu ar trebui sa produca) mari schimbari in ramura. Indoirea este cea care afecteaza structura interioara. Ea distruge partial stratul de cambium, aflat imediat sub scoarta. Tensiunea aplicata provoaca mici fracturi si discontinuitati in acest tesut, in intregul organism „se trage alarma”, iar planta incepe sa lucreze pentru refacerea straturilor afectate. Doar ca, legata fiind, planta va reface stratul de cambium prin adaugare de tesut in portiunile distruse, iar ramurile se vor vindeca in noua pozitie.
Bine-nteles, acest proces este stresant, in cazul legarilor masive sau totale planta fiind fortata sa „lase alte treburi” pentru a se concentra pe refacerea tesuturilor distruse. De aceea trebuie sa aiba o „conditie fizica” buna, inainte de legare. Si tot din acest motiv trebuie sa stim exact in ce pozitie vrem sa fixam ramurile, nu sa facem „n” incercari, ajungand sa distrugem cambiumul in asemenea hal intr-o ramura, incat planta sa „considere” ca e mai bine sa renunte la ea si sa se axeze pe refacerea celorlalte.
Dupa cum am vazut, legarea cu sarma implica o perioada de refacere. De acest lucru va trebui sa tinem cont atunci cand alegem momentul legarii.
Speciile cu frunze cazatoare se leaga cel mai bine toamna, dupa ce au lepadat frunzele sau primavara devreme, inainte de explozia mugurilor. Asta si datorita faptului ca pe ramurile golase se poate lucra mai usor. Daca legarea s-a facut toamna, sarma va putea ramane pe bonsai peste iarna, procesul de refacere fiind acum mai lent. Insa, planta va trebui protejata de inghet. Totusi, legarea nu trebuie facuta toamna tarziu; planta trebuie sa aiba timp sa inceapa procesul de refacere a tesutului de cambium, inainte de intrarea in somnul de iarna (mai ales daca legarea a implicat si ruperea sau pleznirea unor ramuri). Daca vom lega primavara, va trebui sa urmarim indeaproape evolutia plantei, deoarece odata cu incalzirea vremii vom asista la o crestere vertiginoasa, iar pericolul de incastrare a sarmei este mai mare. Primavara insa, si perioada de refacere a plantei este mai mica (datorita cresterii rapide), asa ca putem inlatura sarma mai repede. La inceputul verii, in cazul unui bonsai pe care il defoliem, putem efectua si o legare cu sarma profitand de faptul ca ramurile sunt goale. Si in acest caz vom urmari cu atentie aspectul legaturilor, pentru ca urmeaza o crestere puternica pana in toamna. Chiar daca va fi mai greu de observat (datorita frunzisului care reapare dupa defoliere), va trebui sa cautam si sa inlaturam orice sarma ce are tendinta de a se incastra in scoarta.
Teoretic, coniferele pot fi legate cu sarma de primavara pana toamna. Totusi, se pare ca cele mai bune rezultate se obtin cand legarea se face la sfarsitul verii sau inceputul toamnei. Urmeaza o perioada de crestere intensa iar planta recupereaza foarte bine. Sarma va ramane peste iarna urmand a fi inlaturata tarziu in primavara. Daca la speciile cu frunze cazatoare o perioada de 2-3 luni e suficienta pentru revenirea plantei si fixarea ramurilor in noua pozitie, in cazul coniferelor sarma va trebui lasata pe planta mai mult, refacerea tesuturilor fiind mai lenta. Pe un pin sarma poate fi lasata si un an de zile.
In cazul celorlalte specii cu frunze perene, speciile exotice de exemplu, legarea cu sarma se poate face oricand pe parcursul anului, dat fiind faptul ca iarna aceste specii sunt protejate in interior. Perioada de somn, daca exista, este foarte scurta si nu afecteaza legarea. Totusi, o atentie in plus trebuie acordata incastrarii sarmei, pentru ca cele mai multe dintre speciile exotice au si o coaja foarte fina si delicata, urmele ramanand vizibile foarte multi ani.
Cum inlaturam sarma? Cea mai mare greseala este sa incercati sa o desfaceti de pe ramura, pentru a o refolosi, eventual. Daca in timpul legarii au mai survenit si niste mici rupturi, precis veti reusi acum sa faceti ce n-ati reusit atunci, adica sa rupeti ramura de tot sau, in cel mai fericit caz, s-o dizlocati. Inafara de asta, se presupune ca in perioada cat a stat sarma pe ramura, au aparut noi crengute din mugurii existenti, care ar putea fi rupte la desfacerea sarmei. Aceasta nu se desfasoara de pe ramuri ci se taie in mici bucati care cad singure (cu conditia sa fie mai mici de o spira). Taierea se face cu clestele special de inlaturat sarma (pentru cei care-l au) sau cu un banal cleste de sarma, dar care sa taie foarte bine la varf. Acel binecunoscut „sfic” poate fi folosit cu succes daca e manevrat cu grija. Clestele special pentru bonsai are varful mai bont, tocmai pentru a nu „musca” si din ramura cand este folosit.

Tin sa mentionez ca aceasta succinta prezentare a tehnicii de legare si indoire, nu face decat sa zgarie suprafata volumului de informatii existent la ora actuala cu privire la acest subiect. Sper, totusi, ca cele cateva randuri asternute mai sus sa reuseasca sa redea o imagine cat mai apropiata de ceea ce inseamna legarea cu sarma si sa va dea curajul de a incerca sa faceti primii pasi in stapanirea acestei tehnici.

Click pentru a extinde...

vali a spus:

Cateva imagini cu ”ingrediente” pentru substratul bonsai
http://s466.photobucket.com/albums/rr23 ... =slideshow

Click pentru a extinde...

Samsara a spus:

au unele niste denumiri, nu cred ca se intalnesc prea des "ingredientele"

Click pentru a extinde...

si din toate astea facem un amestec?

Click pentru a extinde...

lorisl a spus:

si unde gasesc granule de lut sau scoarta de copac?

Click pentru a extinde...

bandi87 a spus:

lorisl a spus:

si unde gasesc granule de lut sau scoarta de copac?

Click pentru a extinde...

scoarta de copac gasesti in cantitati mai mici(5-10l) aproape peste tot sub forma de pamant de orhidee(dar mai are si ceva turba in el... la baumax e destul de bun) sau mai este de 50l tot la baumax, costa 9 lei....da e imens sacul

Click pentru a extinde...

lorisl a spus:

si in ce proportie fac amestecu?Turba aia in plus ma gandesc ca nu are ce sa ii faca rau nu?

Click pentru a extinde...

bandi87 a spus:

habar n-am...eu pun in proportie de 50-50 la suta...

Click pentru a extinde...

lorisl a spus:

gata, am hotarat, nu mai am ce pierde, desi ii bolnav tre sa ii schimb pamantu...pe zi ce trece tot mai mutle frunze ingalbenesc.
Am fost azi la baumax si intradevar era scoarta de copac numai la 50l
asa ca am luat "granule expandate de argila cu suprafata netezita(asa scir ep spate).

e ok si asta?pe langa aia am luat ceva pamant de la COMPO SANA.Pare sa fie exact ca ala de la agro.


cum pun granulele de argila? le amstec sau le pun pe fundul vasului?Si inca ceva, plasa de aia de sarma unde gasesc sau mai bine zis ce anume sa cer la magazinele de constructii ma gandesc.mersi mult de ajutor, intr-o zi o sa am da facut cinste cu lazi si lazi de bere

Click pentru a extinde...

DracuMic a spus:

de unde ai luat pamantul ala?
amesteca argila in proportie de 60 si 40 pamant, si dai bataie.

Click pentru a extinde...

bandi87 a spus:

si eu folosesc granule din alea si sunt bune. Mai intai pun un strat pe fundul vasului pentru scurgerea apei si doar pe asta pun pamantul(amestec de pamant si granule). Plasa pentru orificii gasesti la Daiso(In hipermarketul Real). Costa in jur de 6 RONi si ai trei plase...care ar trebui sa te tina ani de zile

Click pentru a extinde...

lorisl a spus:

din baumax l-am luat 20 si ceva de RON 5 litri.Da nu o sa il folosesc pe ala, mai am din ala de la agro, vreau sa il termin pe ala si probabil o sa folosesc din asta la ficus ca nici la ala nu ii merge bine si are un pamant f aiurea.mersi, revin cu poze.

Click pentru a extinde...

bandi87 a spus:

Din pacate nu se gaseste la noi, dar m-am gandit ca totusi e bine de mentionat. Poate poate gasim pe undeva pe net cu timpul...

Click pentru a extinde...

vali a spus:

Cu exceptia muschiului sphagnum (care e cumparat de pe ebay si a lutului ars pe care mi-l prepar singur, restul sunt achizitionate de la noi, din comert.

Click pentru a extinde...

vali a spus:

Nu stiu… oi fi eu mai norocos, dar ...

Click pentru a extinde...